V-ați întâlnit cu ursul? V-a fost frică de el? Cine v-a pus să mergeți acolo? Vi s-a făcut rău la volan? Cine v-a pus să vă îmbolnăviți? V-a bătut “organul”? Cine v-a pus să nu vă mulați pe prostia lui?

Pentru toate problemele ei eterne, pentru profunda ei lipsă de soluții și pentru iresponsabilitatea de care dă dovadă în protecția propriilor cetățeni, fascinanta Românie are un singur răspuns: e vina noastră că suntem în locul greșit, la momentul greșit, în fața unui stat care n-a avut niciodată timp pentru noi. Dispreț total, minciună sfruntată și manipulare ticăloasă sunt numele procedurilor pe care statul le urmează atunci când ar trebui să facă ceva.

Doamnelor și domnilor, vă invit la o incursiune în jungla ineficienței statului care ne ține captivi în timp ce ne și învinovățește. Rușine eternă acestor mizerabili, glorie celor care nu numai că îndură consecințele acțiunilor acestor impostori, dar care și înțeleg ce se întâmplă și cum ar trebui să fie. Cel mai mare pericol nu e nici ursul și nici organul cu tomfa si pulanul, e normalizarea aberației, obișnuința cu ideea că noi suntem de vină, nu incompetenții care habar n-au ce vorbesc și nici ce ar trebui să facă.

Dacă citiți până la capăt, s-ar putea să vă fie de folos și să înțelegeți mai mult. Și, cu puțin noroc, să vă și înfuriați exact cât trebuie.

Nu plimbați și nu hrăniți urșii, devoalați “râșii”!

Există un mecanism pe care statul român l-a perfecționat în cei treizeci și ceva de ani de democrație de la care așteptam altceva. Nu e nimic spectaculos, nu face zgomot, nu necesită curaj politic. Dimpotrivă, e soluția perfectă pentru un aparat de guvernare lipsit de competență, de voință și de memorie.

statul nu rezolvă problema → problema explodează → statul dă vina pe cetățean Simplu, eficient, repetabil la infinit. Nu cere nimic special, nici o competență certă, nici planificare, nici politici publice și, mai ales, nu cere asumare. Cere doar un vinovat la îndemână. Iar cetățeanul e mereu la îndemână, pentru că cetățeanul obișnuit nu are variante de fugă, nu se poate ascunde în pădure și nu are avocați plătiți din bani publici.

Săptămâna asta, mecanismul pe care îl descriu aici a funcționat în două locuri simultan.

Pe un bulevard din Constanța, un șofer de TIR de 49 de ani din Oradea a pierdut controlul camionului. A lovit zece mașini, un autobuz, un stâlp, un copac. Spectacolul a durat câteva minute bune, în trafic dens, ziua în amiaza mare.

Cauza, aflată ulterior, bărbatul suferise o criză hipoglicemică severă.

Nu a condus beat, nici drogat, era bolnav.

O victimă medicală la volanul unui vehicul de zeci de tone este exact genul de situație pentru care există protocoale, proceduri, ambulanțe și, în lumea civilizată, echipaje instruite să recunoască o urgență medicală. Asta se numește calificare, asta se numește training, asta se numește grijă față de cetățean și asta face diferența între un stat responsabil și unul ticălos. Cel ticălos doar pretinde că oferă servicii specializate, în timp ce, în realitate, oferă sinecuri unor apropiați în numele unui serviciu vital. Adică, se folosește de o nevoie reală, dar livrează un simulacru, un fake!

La fața locului au ajuns polițiștii locali. Și cum șoferul nu deschidea portiera și nu răspundea la comenzile lor, au făcut ceea ce știu să facă mai bine, l-au lovit și i-au dat cu spray lacrimogen în față. Unui om în comă hipoglicemică.

Că nu au putut distinge un bolnav de un prefăcut, o victimă de un infractor, omul care nu poate de omul care nu vrea, asta nu e o scăpare individuală, e o descriere instituțională. Poliția locală nu are, în mod sistematic, nici pregătirea, nici protocoalele, nici cultura instituțională necesare pentru altceva decât reflexul brut.

Înființată prin Legea 155/2010, această structură a fost de la bun început ceea ce e și astăzi: brațul înarmat al primarilor, un depozit de clientelă politică locală deghizat în uniformă, o soluție pentru oamenii pe care partidul la putere în primărie trebuia să-i angajeze undeva. Timp de șapte ani de la înființare, profesia de „polițist local” nici măcar nu exista în Clasificarea Ocupațiilor din România, oamenii patrulau cu tomfe la cingătoare, fără să fie o profesie recunoscută legal.

Nici o faptă de vitejie nu apare pe numele lor. În schimb, există o lungă listă de abuzuri, de felurite șmenuri și fapte de corupție, bătăi filmate, intervenții haotice și dosare administrative clasate sub umbrela „anchetelor interne”, adică sub influența semianalfabetului șef care îi acoperă pe semianalfabeții subordonați. Primarii îi folosesc pe acești gealaţi nu numai pentru sifonare de fonduri și trafic de influență, dar și pentru chestii mai lumești: fie să le spioneze amantele, fie să intimideze adversarii politici sau afaceriștii incomozi, fie să controleze consilierii vocali, fie să le păzească odraslele de droguri și anturaje dubioase.

Când mecanismul lor cel mai evoluat e tomfa, nu ne mai miră că au bătut un om exact când acesta avea cea mai mare nevoie de ajutor. În loc ca principala grijă să fie oprirea prin orice mijloace a mastodontului, polițiștii locali au vrut mai întâi să-l pedepsească pe “nemernic”.

Ideea este că orice alta acțiune logică ar fi fost infinit mai buna decât o corecție fizică aplicată șoferului, mai ales cand vehiculul deja se oprise într-un pom!

Statul învins de urs Pe Transfăgărășan, același mecanism, dar perfecționat pe parcursul a trei decenii.

În mai puțin de trei săptămâni, nouă turiști atacați de urși, opt dintre ei cetățeni străini. Un cuplu de portughezi de peste 60 de ani, femeia cu spatele la animal pentru un selfie, bărbatul mușcat când a vrut s-o apere. O tânără ucraineancă de 18 ani, mușcată la picior lângă mașina ei. Aceeași femelă cu pui, același tronson de șosea, aceiași 23 de urși identificați pe acel traseu, obișnuiți cu oamenii până la pierderea oricărei inhibiții naturale. Toate victimele menționate au greșit, prostia și inconștiența lor nu sunt de negat.

Dar tocmai de aceea problema este cu totul și cu totul alta.

Pagubele produse de urși în România nu sunt o știre nouă. Sunt o cronică veche și sângeroasă a neputinței și a lașității statului român.

Conform unui recensământ bazat pe probe ADN, Ministerul Mediului a prezentat în aprilie 2025 un studiu („Implementarea planului național de acțiune pentru conservarea populației de urs brun din România”) din care reiese că în România trăiesc între 10.419 și 12.770 de urși bruni. Aceste cifre au un nivel de încredere de 95%.

La baza acestei estimări stau analizele a peste 24.000 de probe genetice recoltate din 25 de județe în perioada 2022–2025.

Numărul optim pe care îl poate susține mediul natural al țării este estimat la aproape 4.000 de exemplare, deci România are de peste două ori și jumătate mai mulți urși decât capacitatea portantă a habitatului. România concentrează aproximativ 60–65% din totalul urșilor bruni din Europa, excluzând Rusia.

WWF România / World Wide Fund for Nature România a ridicat însă rezerve față de metodologie, semnalând riscul „indivizilor fantomă”, situații în care probe deteriorate sau contaminate pot duce la contabilizarea aceluiași urs de două sau mai multe ori. Cercetări pe alte populații de urși arată că eliminarea unor astfel de erori a redus numărul final de indivizi cu peste 20%. WWF a solicitat publicarea completă a metodologiei, a datelor brute și un audit genetic independent.

Dar, indiferent de disputa pe “suta de urși”, realitatea crudă ne demonstrează și nouă, și WWF România, că suntem țara urșilor. În mod cert, fără a apela la probe ADN, numărul lor este cu mult, cu mult mai mult, peste ceea ce permite arealul disponibil. Aceaste cifre uriașe nu s-a obținut printr-o conspirație a naturii, ci prin decenii de inacțiune politică, de legi schimbate după cum bătea vântul ecologist, prin miniștri care au preferat să nu facă nimic decât să decidă prot