Sau, pe scurt, NIM! Aceasta este abrevierea numelui celui mai mare festival de muzică autohtonă din țara vecină.

NIM este, în același timp, declarația de identitate a unei generații întregi. La moldoveni, identitatea și muzica sunt același lucru, iar asta spune mai mult despre ei decât orice analiză politică sau sociologică.

Cele două zile petrecute la Chișinău mi-au oferit multe lecții și multe dovezi că se poate. Că folclorul poate fi brand internațional, că patriotismul poate fi în același timp real, decent și cool, că o generație poate fi coagulată în jurul a altceva complet diferit decât droguri, sex și violență.

Doamnelor și domnilor, vă invit și pe dumneavoastră să ascultați muzica și să înțelegeți de ce festivalul Născut în Moldova este revoluția culturală pe care România a ratat-o și pe care o evită constant.

El este Vlad Sabajuc, pe numele de scenă Satoshi, are 27 de ani și este din Cahul, iar pe scena Stadionului Dinamo din Chișinău a entuziasmat mii de oameni. E un rapper care citează în refren doina și hora, care îi invocă în melodiile lui pe Eugeniu Doga și pe Grigore Vieru.

Care spune că focul din vatră e un reper, nu doar o simplă metaforă și care, în aceeași piesă, cântă:

Acestea sunt versurile care reprezintă esența generației de tineri pe care o înțelegem prea puțin. O generație care a ales să-și iubească țara chiar dacă părinții ei au găsit-o prea mică și prea nevolnică, chiar dacă multe rânduri de alegeri au fost furate și influențate de unii mai puternici, chiar dacă Rusia a împins din toate părțile, chiar dacă jumătate din populație a plecat la muncă în Occident.

O generație care nu face din patriotism o scuză sau un slogan electoral, ci o stare de spirit asumată zilnic, pe scenă și în afara ei.

Una dintre cele mai puternice imagini pe care le-am văzut la Chișinău este cea a tinerilor care își fac mantie din steagul moldovenesc.

Să te înfășori cu steagul uneia dintre cele mai sărace țări din Europa, țara care ți-a alungat părinții la muncă în afară, nu înseamnă doar că nu o urăști pentru cum este, ci, probabil, că o iubești pentru cum va deveni prin chiar efortul tău. Înseamnă că ți-ai ales un proiect în loc să-ți alegi o scuză.

Cât de ușor ar fi fost altfel și câte ocazii ți-ar da Moldova să o faci. Să-ți fie silă de ea, să o înjuri, să o părăsești fără să te uiți înapoi, să o folosești ca explicație pentru toate eșecurile tale.

Sunt țări care îți oferă mai multe motive să le iubești și totuși sunt iubite mai puțin. Moldova îți oferă sărăcia, corupția, războiul de la graniță, jumătate din familie plecată, un trecut sovietic care nu s-a terminat cu totul și un viitor care nu a început cu totul și, cu toate acestea, tinerii ei aleg să cânte despre ea. Nu din neștiință, nu din naivitate, nu din lipsă de alternativă.

Dintr-o luciditate pe care noi, românii, am pierdut-o demult sau pe care, poate, n-am avut-o niciodată: că o țară nu este ce găsești când te naști în ea, ci tot ce construiești cât timp trăiești în ea.

Pe 13 iunie 1990 fugeam de mineri prin București. Eram student, deci țintă sigură. “Capurile” au fost întotdeauna inamicul numărul unu al regimurilor autoritare și distracția preferată a celor care cred că a gândi este nu doar plictisitor, ci și periculos. Comuniștii le spuneau “căpățâni”, torționarii lor, “țeste”. Îmi feream capul și nu știam nimic despre Moldova. Nu știam că frica de atunci și speranța de acum sunt același lucru, la distanță de treizeci și șase de ani și la o zvârlitură de Prut.

Pe 13 și 14 iunie 2026 a avut loc a doua ediție a festivalului Născut în Moldova. O bună ocazie de a înțelege că, spre deosebire de festivalurile românești, există popoare mici care se poartă ca niște minorități chiar la ele acasă și care își apără tezaurul cultural cu toată ființa.

Nu pentru că sunt slabe. Ci pentru că știu un lucru pe care popoarele mari pare că l-au uitat: numai cei care simt că identitatea le este în primejdie știu cu adevărat să o apere.

Pe scena de la NIM au urcat Irina Rimes, Satoshi, Tania Turtureanu, Lupii lui Calancea, Alternosfera, Carla’s Dreams, Zdob și Zdub, Magnat & Feoctist, Pavel și Cleopatra Stratan, Misha Miller și alții cărora le prezint scuze că nu i-am menționat.

Ce au în comun toți? Un singur lucru, folclorul.

Prețuit ca podoabă, nu ca ornament aplicat pe un produs occidental ca să pară exotic pe Spotify, ci ca materie primă, ca osatură, ca punct de pornire către arta lor unică.

Zdob și Zdub au combinat folclorul basarabean cu hard rock-ul și au dus Moldova de trei ori la Eurovision, cântând pe aceleași scene cu Red Hot Chili Peppers și Linkin Park.

Magnat & Feoctist cântă despre Iura din Telenești, despre fata din sat care vrea să se mărite, despre comunitatea în care viața privată devine eveniment colectiv și o fac cu umor sănătos, cu inteligența detaliului și cu onestitatea pe care nu o găsești la nici un alt artist român mainstream.

Irina Rimes, originară din satul Izvoare, și-a construit albumul „Origini“ pornind de la cântecele pe care i le fredona bunica. „Ne naștem cu o moștenire culturală de excepție“, spune ea, ca și când ar dezvălui un mare secret.

Satoshi a luat formula tradițională a cântecului popular – Foaie verde, Foaie lată – și a transformat-o în hook de rap despre dragoste și bucuria de a iubi!

Și apoi sunt Lupii lui Calancea, Carla’s Dream, surorile Osoianu, toți, unici, inegalabili.

Și Alternosfera. Fondată în 1998 de doi liceeni din Chișinău, trupa a început să cânte în rusă, lucrul cel mai firesc pentru un adolescent din capitala Moldovei post-sovietice.

Ceea ce s-a întâmplat “după” este, în sine, o poveste despre identitate:

„Odată cu maturizarea, s-a conturat sistemul de valori, am dezlegat rebusul identității, apartenența lingvistică și codul cultural cu care te adresezi publicului“.

Versurile lor sunt, spune cineva care i-a ascultat prima dată în mașină pe drumul spre Sibiu, „parcă asculți poezii la volum maxim”. Douăzeci și șapte de ani de rock alternativ, cinci albume, sute de concerte în România, Olanda, Marea Britanie. O trupă care tratează muzica, în cuvintele aceluiași Marcel Bostan, „responsabil”, un cuvânt care nu mai există în vocabularul scenei muzicale românești.

Blues, rock’n’roll din folclor, hip-hop, pop, toate declinate dintr-o rădăcină comună, vatra satului. Mândruțe și cosițe, nu curve, nu vagaboande, nu cocalari! Mama care te-a crescut, bunei cu mâinile bătătorite, doina și hora, câmpia și via și focul din vatră, acestea sunt materialele simbolice din care moldovenii și-au construit muzica.

La prima ediție, în iunie 2025, pe Stadionul Zimbru, au fost 28 de artiști și 24.000 de oameni, două recorduri naționale: cea mai mare scenă construită vreodată în Moldova pentru un eveniment muzical și cel mai mare lineup de artiști autohtoni prezenți într-un singur festival.

Totul a pornit dintr-un concert în aprilie 2024, cu 5.500 de spectatori la Chișinău Arena. Doi ani mai târziu, NIM e pe Stadionul Dinamo și ediția a treia e deja anunțată pentru 2027, sub sloganul NE reuNIM. Fără fonduri guvernamentale, fără vreo sofisticată politică de stat.

Este doar voința unui public activ, participativ, care trăiește și prin altceva decât urlete, care dansează toate sârbele și horele și învârtitele așa cum le-a văzut la părinții lor. Privindu-i pe toți, tineri, bătrâni, copii, părinți și bunici, îți dai seama că acest popor, în ciuda tuturor greutăților, a decis că merită să se iubească pe sine mult mai mult decât să se deteste pentru toate nereușitele!

Pe scenă, Satoshi nu se prezintă publicului, el alege să vorbească unei întregi generații.

„Nu uitați, oriunde vă duceți, sunteți moldoveni. Și asta vă cere să vă reprezentați țara cu demnitate. Să fii moldovean înseamnă să muncești mai bine și mai mult decât alții, pentru că noi suntem o națiune mică!“

Sunt mii de oameni în fața lui și el alege să le reamintească un cod moral.

Pe Stadionul Dinamo am văzut copii de școală cântând aceleași versuri cu