Luminița CAULIUC 114 articole Migrația – un singur cuvânt, dar care zvâcnește cu durere în sufletele a sute de mii de cetățeni moldoveni care au trăit despărțirea de cei dragi provocată de acest fenomen. Însă nu doar problemele financiare au determinat oamenii să aleagă calea pribegiei. Pentru unele persoane care fac parte din comunitatea LGBTQ+ migrația a devenit singura soluție pentru a beneficia de drepturi egale, de a avea o relație legalizată sau de a putea, pur și simplu, trăi în siguranță.

Subiectul a devenit inspirație pentru Leo Zbancă, regizor și coordonator al dezvoltării organizaționale în cadrul Centrului de Informaţii GENDERDOC-M, care, în contextul festivalului Moldova Pride a creat un spot social care reflectă istoriile a trei familii, a trei generații diferite unite de aceeași soartă.

„Sunt trei istorii și o perioadă de 30 de ani, fiindcă țara noastră are 35 de ani. Prima istorie are loc în anii ‘90, a doua – în 2010 și ultima – în 2026. Spotul este o istorie și despre comunicare. În anii ‘90 puteai vorbi un minut când suna cineva de peste hotare și un minut costa foarte scump. Era senzația aceasta că tu trebuie să alergi ca să reușești să ridici receptorul, să spui două cuvinte și gata. De cealaltă parte, acum noi avem telefoane mobile și ne putem suna zilnic, avem transport pentru a ajunge oriunde. Sunt foarte multe posibilități care nu erau în anii ‘90, însă oamenii preferă să trăiască peste hotare și să stea cât mai departe de Moldova și poate să nu comunice, pentru că foarte multe persoane din comunitatea LGBTQ+ nu comunică cu părinții. Și asta este o tragedie”, susține Leo Zbancă.

— De ce ați decis să relatați în spot despre problema lipsei drepturilor persoanelor din comunitatea LGBTQ+ prin intermediul fenomenului migrației?

— Tema migrației este una care răsună foarte des în societatea noastră. Auzim despre ea în campaniile electorale și, în general, în ultimii ani se vorbește foarte mult despre migrație – se vorbește în Guvern, vorbește și opoziția. Noi mereu spunem că oamenii pleacă, dar mie-mi pare că prea puțin vorbim despre „de ce oamenii pleacă”. Tot ce auzim sunt niște aspecte economice, lipsa siguranței economice. Și acesta este un motiv – când trăiești rău, vrei să trăiești mai bine, când ai 5000 de lei, mergi în Italia și ai 20 de mii de lei sau 25 de mii de lei – de 4–5 ori mai mult. Dar noi deseori uităm că există și siguranță psihologică, și siguranță fizică. Și câți bani n-ai avea în buzunar, dacă tu mergi pe stradă și pe tine cineva te bate sau te ucide, sau te jignește, banii nu te salvează de această lipsă de siguranță.

Noi am vrut să abordăm o temă care este înțeleasă de toată lumea în Moldova, fiindcă nu există cred că nicio persoană care nu știe pe cineva care a plecat peste hotare. Deci migrația este o temă universală. Dar în același timp, noi ridicăm și altă problemă – dar dacă unii oameni pleacă nu din lipsa banilor, dar din lipsa siguranței psihologice, din lipsa siguranței fizice? Ce facem noi cu asta? De ce noi nu facem nimic ca să oprim această migrație? Guvernul ne spune că încearcă să facă foarte multe ca să oprească migrația economică, dar ce se face pentru a opri migrația legată de siguranța psihologică și fizică? Și aici este foarte simplu: într-un stat unde drepturile nu se protejează, oamenii o să plece, pentru că nu se simt în siguranță.

— Cât de răspândit este în R. Moldova fenomenul persoanelor din comunitatea LGBTQ+ care aleg să migreze într-o țară unde vor beneficia de recunoaștere și protecție legală?

– Foarte răspândit. Din păcate, noi nu avem statistici, încă nu există, dar ce pot să spun eu, lucrând la Centrul de Informaţii GENDERDOC-M, este că dintre beneficiarii noștri, oamenii care ajung până la noi – ceea ce este un procent foarte mic din comunitatea LGBTQ+ – jumătate au plecat. Oamenii vin, iar peste ceva timp aflăm că ei au plecat peste hotare. Totodată, o mare parte dintre cei cu care discutăm își doresc să plece. Și așa, împreună cu ei, procentul ajunge la 70–80 %. Dar nu toată lumea care dorește să plece are posibilitatea și atunci unii rămân.

Mai mult, sunt foarte multe persoane care nu fac coming out-ul până nu pleacă. Și, din ce am văzut în experiența mea – căci sunt și psiholog cel mai des, din cauza homofobiei și transfobiei din R. Moldova, persoanele nu vorbesc despre orientarea lor sexuală sau identitatea de gen până nu pleacă. Și atunci, noi nu știm – poate am avut colegi de clasă care au plecat în Spania, în Italia sau în Germania și noi credem că oamenii aceștia au plecat pentru unele bunuri economice, dar, de fapt, ei au plecat pentru că ei nu puteau spune cine sunt, iar noi nici nu știm și niciodată nu o să știm despre acest fapt, pentru că persoanele astea pleacă și dispar din spațiul nostru informațional. Așa că eu aș spune că majoritatea persoanelor din comunitatea LGBTQ+ din Moldova pleacă.

— Ce pierde Moldova atunci când oamenii migrează în altă țară din cauza faptului că nu-și pot trăi viața în siguranță aici?

— Oameni. Noi, ca țară, nu avem alte resurse. Noi nu avem petrol, noi nu avem gaz, noi nu suntem Arabia Saudită sau Federația Rusă. Singurul lucru pe care-l avem sunt oamenii. Noi, dacă nu avem oameni, noi nu avem nimic. Noi vorbim despre o țară agrară, care începe, cumva, să devină mai industrializată. Toate aceste structuri economice lucrează cu oameni. Oamenii trebuie să prășească, oamenii trebuie să are, oamenii trebuie să se implice în producție, oamenii trebuie să se implice în acordarea serviciului. Noi nu o să avem economie dacă nu o să avem oameni. Și aici, iarăși, se vorbește foarte mult acum despre faptul că nu avem suficiente brațe de muncă, dar când este vorba despre persoanele din comunitatea LGBTQ+, deseori, noi pierdem specialiști foarte buni, persoane care au făcut studii, care și-au dorit să rămână în țară, dar nu rămân din cauza că nu au această siguranță. Pierdem doctori, pierdem tot felul de specialiști. Eu cunosc foarte multe persoane plecate care au o profesie foarte bună în mâini, cum am fost și eu cândva. Eu sunt regizor, psiholog, trainer și pot foarte bine să mă descurc în orice țară și știu că în orice țară profesia mea și capacitățile mele vor fi binevenite. Așa oameni sunt foarte mulți. De ce noi îi respingem și apoi tot noi ne plângem că nu avem suficiente cadre?

— Istoria dvs. este diferită de istoria ultimei familii din spot, întrucât ați renunțat la traiul într-o țară din UE și ați revenit în R. Moldova, fiind parte a comunității LGBTQ+. Cum a avut loc pentru dvs. adaptarea la o societate transfobă după atâția ani în străinătate?

— Eu sunt o persoană privilegiată și eu îmi înțeleg privilegiile. Eu lucrez într-un sector în care eu pot să fiu cine sunt. Eu pot să aleg cu cine să lucrez. Așa că eu cred că istoria mea nu e chiar o istorie care arată cum s-ar simți o persoană din comunitatea LGBTQ+ când revine în țară. Fiindcă revenirea în țară este foarte violentă – te ciocnești de ură, homofobie, transfobie și prejudecățile care „plutesc în aer” la noi, asta după ce ai trăit mulți ani peste hotare, unde oamenii sunt neutri, așa cum trebuie să fie, de fapt, cu orice persoană: eu te respect, tu mă respecți, dacă nu ne facem rău unul altuia, ne salutăm și suntem deschiși pentru colaborări. În R. Moldova nu e așa. În R. Moldova, dacă tu spui deschis că faci parte din comunitatea LGBTQ+, atunci vor apărea oameni care din start vor avea prejudecăți și nu vor dori să comunice cu tine sau să-ți ofere, de exemplu, un serviciu. Deși asta este discriminare, noi înțelegem cum asta lucrează. Este discriminare când nu ești angajat pentru că ești gay și noi avem legislație care regulează aceasta – nu poți discrimina o persoană pe baza orientării sexuale și identității de gen. Dar sunt și momente sociale care nu se încadrează în legislație, de exemplu, când un prieten are un job la care poate să te angajeze, dar nu vrea cu tine să lucreze, ci cu altcineva, fiindcă „ce-o să spună lumea?” Și atunci, toate aceste cazuri din