Scandalul legat de plățile de la MoldATSA nu este doar despre o funcție, un salariu sau o instituție de stat. El ridică o întrebare mai importantă: ce rol are comunicarea publică într-un stat care vrea să fie modern, transparent și apropiat de cetățeni ?
Faptul că inclusiv Președinta a spus că a aflat despre această situație din presă este un detaliu esențial, consideră expertul în comunicare strategică, Alexandru Bejenari. Arată cât de târziu se activează uneori mecanismele de alertă în interiorul statului. Problema nu ține doar de comunicarea cu publicul, ci și de felul în care sistemul își vede propriile riscuri.
Cine observă la timp o decizie vulnerabilă? Cine o transmite mai departe? Cine are autoritatea să spună că o decizie, chiar dacă poate fi justificată formal, va fi greu de acceptat public?
Comunicarea este adesea chemată prea târziu. Decizia a fost luată, percepția publică s-a format, încrederea a fost afectată. În acel moment, nici cel mai bun mesaj nu mai poate repara ceea ce oamenii percep ca lipsă de transparență, privilegiu sau distanță față de societate.
Aceasta nu este o problemă de imagine. Este o problemă de guvernare.
În mediul de afaceri, rolul comunicării s-a schimbat vizibil în ultimii ani. În tot mai multe companii occidentale, directorul de comunicare nu mai este persoana care „ambalează” deciziile deja luate. El face parte din echipa care ajută conducerea să înțeleagă din timp cum pot fi percepute deciziile importante.
Un bun comunicator nu este un decorator de mesaje. Este un senzor intern de risc. Poate spune înainte de criză: această decizie va fi percepută prost, chiar dacă formal poate fi apărată.
În stat, această funcție rămâne adesea redusă la comunicate, reacții și explicații post-factum. Comunicarea apare după decizie, nu înaintea ei. Iar atunci când lucrurile merg prost, de la comunicatori se așteaptă imposibilul: să explice ceva ce trebuia verificat mai devreme din perspectiva încrederii publice.
Un stat modern nu are nevoie doar de purtători de cuvânt buni. Are nevoie de decizii luate cu simțul impactului public.
În instituțiile publice și în întreprinderile de stat, salariile, numirile, contractele și sporurile nu sunt simple chestiuni administrative. Ele sunt semnale. Arată cum înțelege sistemul echitatea, responsabilitatea și limita acceptabilului.
Dacă oamenii văd privilegiu, explicația juridică nu mai este suficientă. Dacă văd o decizie luată într-un cerc închis, comunicatul de presă vine prea târziu. Iar dacă au impresia că află adevărul doar după investigații jurnalistice, instituția pornește deja de pe un teren pierdut.
Aici suferă și profesia de comunicator.
Societatea întreabă de ce statul plătește oameni pentru comunicare, dacă mesajele publice nu explică ceea ce contează cu adevărat. Mulți profesioniști ajung, la rândul lor, să gestioneze consecințele unor decizii la care nu au avut acces atunci când criza încă putea fi prevenită.
Aceasta este vulnerabilitatea sistemului.
Comunicarea publică trebuie să fie parte a procesului de guvernare, nu doar reacție la criză. Nu pentru ca specialiștii în comunicare să ia decizii în locul managerilor sau al instituțiilor, ci pentru ca în sistem să existe, înainte de scandal, o întrebare simplă: cum va fi văzută această decizie de oameni?
Nu doar prin prisma documentelor și procedurilor. Ci prin prisma unei societăți care are deja un nivel scăzut de încredere în instituții.
Pentru Republica Moldova, acest lucru este esențial. Țara trece prin reforme, modernizare instituțională și apropiere de Uniunea Europeană. Dar un parcurs european nu se construiește doar prin legi, strategii și rapoarte. Se construiește și prin felul în care instituțiile iau decizii, le explică și protejează încrederea publică.
Comunicarea nu poate înlocui transparența, corectitudinea și responsabilitatea. Dar poate avertiza la timp că o decizie legală poate fi percepută ca nedreaptă.
Iar într-un stat cu încredere fragilă, această percepție contează enorm.
Problema nu este dacă statul are nevoie de comunicatori bine plătiți. Problema este dacă statul știe să folosească această competență înainte ca deciziile să devină crize.
Dacă vocea comunicării este ascultată doar după scandal, ea devine o încercare de a explica încrederea pierdută.
Dacă este ascultată înainte, poate deveni parte a bunei guvernări.
Alexandr Bejenari, expert în comunicare strategică
Scandalul legat de plățile de la MoldATSA nu este doar despre o funcție, un salariu sau o instituție de stat. El ridică o întrebare mai importantă: ce rol are comunicarea publică într-un stat care vrea să fie modern, transparent și apropiat de cetățeni ?
Faptul că inclusiv Președinta a spus că a aflat despre această situație din presă este un detaliu esențial. Arată cât de târziu se activează uneori mecanismele de alertă în interiorul statului. Problema nu ține doar de comunicarea cu publicul, ci și de felul în care sistemul își vede propriile riscuri.
Cine observă la timp o decizie vulnerabilă? Cine o transmite mai departe? Cine are autoritatea să spună că o decizie, chiar dacă poate fi justificată formal, va fi greu de acceptat public?
Comunicarea este adesea chemată prea târziu. Decizia a fost luată, percepția publică s-a format, încrederea a fost afectată. În acel moment, nici cel mai bun mesaj nu mai poate repara ceea ce oamenii percep ca lipsă de transparență, privilegiu sau distanță față de societate.
Aceasta nu este o problemă de imagine. Este o problemă de guvernare.
În mediul de afaceri, rolul comunicării s-a schimbat vizibil în ultimii ani. În tot mai multe companii occidentale, directorul de comunicare nu mai este persoana care „ambalează” deciziile deja luate. El face parte din echipa care ajută conducerea să înțeleagă din timp cum pot fi percepute deciziile importante.
Un bun comunicator nu este un decorator de mesaje. Este un senzor intern de risc. Poate spune înainte de criză: această decizie va fi percepută prost, chiar dacă formal poate fi apărată.
În stat, această funcție rămâne adesea redusă la comunicate, reacții și explicații post-factum. Comunicarea apare după decizie, nu înaintea ei. Iar atunci când lucrurile merg prost, de la comunicatori se așteaptă imposibilul: să explice ceva ce trebuia verificat mai devreme din perspectiva încrederii publice.
Un stat modern nu are nevoie doar de purtători de cuvânt buni. Are nevoie de decizii luate cu simțul impactului public.
În instituțiile publice și în întreprinderile de stat, salariile, numirile, contractele și sporurile nu sunt simple chestiuni administrative. Ele sunt semnale. Arată cum înțelege sistemul echitatea, responsabilitatea și limita acceptabilului.
Dacă oamenii văd privilegiu, explicația juridică nu mai este suficientă. Dacă văd o decizie luată într-un cerc închis, comunicatul de presă vine prea târziu. Iar dacă au impresia că află adevărul doar după investigații jurnalistice, instituția pornește deja de pe un teren pierdut.
Aici suferă și profesia de comunicator.
Societatea întreabă de ce statul plătește oameni pentru comunicare, dacă mesajele publice nu explică ceea ce contează cu adevărat. Mulți profesioniști ajung, la rândul lor, să gestioneze consecințele unor decizii la care nu au avut acces atunci când criza încă putea fi prevenită.
Aceasta este vulnerabilitatea sistemului.
Comunicarea publică trebuie să fie parte a procesului de guvernare, nu doar reacție la criză. Nu pentru ca specialiștii în comunicare să ia decizii în locul managerilor sau al instituțiilor, ci pentru ca în sistem să existe, înainte de scandal, o întrebare simplă: cum va fi văzută această decizie de oameni?
Nu doar prin prisma documentelor și procedurilor. Ci prin prisma unei societăți care are deja un nivel scăzut de încredere în instituții.
Pentru Republica Moldova, acest lucru este esențial. Țara trece prin reforme, modernizare instituțională și apropiere de Uniunea Europeană. Dar un parcurs european nu se construiește doar prin legi, strategii și rapoarte. Se construiește și prin felul în care instituțiile iau decizii, le explică și protejează încrederea publică.
Comunicarea nu poate înlocui transparența, corectitudinea și responsabilitatea. Dar poate avertiza la timp că o decizie legală poate fi percepută ca nedreaptă.
Iar într-un stat cu încredere fragilă, această percepție contează enorm.
Problema nu este dacă statul are nevoie de comunicatori bine plătiți. Problema este dacă statul știe să folosească această competență înainte ca deciziile să devină crize.
Dacă vocea comunicării este ascultată doar după scandal, ea devine o încercare de a explica încrederea pierdută.
Dacă este ascultată înainte, poate deveni parte a bunei guvernări.
