Tantrum-urile reprezintă una dintre cele mai frecvente și dificile provocări ale copilăriei timpurii. Psihologa sistemică Valentina Ciobanu lămurește că, deși pot părea copleșitoare, ele nu sunt un semn de răutate sau manipulare, ci o etapă firească în dezvoltarea emoțională.

Pentru părinți poate fi dificil să facă diferența dintre o criză emoțională și un comportament sfidător. „Diferența principală dintre tantrum și sfidare ține de nivelul de control. Într-un tantrum copilul este copleșit emoțional. El nu are încă maturitatea psihică și neurologică necesară pentru a-și regla singur furia, frustrarea sau dezamăgirea. Într-un comportament intenționat de sfidare, copilul are mai mult control asupra acțiunii sale și testează limitele adultului”, explică psihologa.

Valentina Ciobanu spune că acest comportament poate fi explicat prin felul în care are loc dezvoltarea în primii ani de viață. „Tantrum-urile apar, pentru că sistemul emoțional al copilului este mult mai activ decât sistemul lui de autocontrol. Creierul copilului mic este încă în dezvoltare, mai ales zona prefrontală, responsabilă de controlul impulsurilor, raționament, amânarea dorinței și reglarea emoțiilor.”

Potrivit specialistei, în timpul crizei, copilul nu mai poate procesa explicațiile raționale. „El este în reacție, nu în reflecție, de aceea, în acel moment, nu ajută să-i ținem lecții morale. Mai întâi are nevoie de siguranță, calm și coreglare, abia apoi de explicații. Criza este, de cele mai multe ori, expresia faptului că acel copil simte mai mult decât poate înțelege, exprima sau regla.”

Tantrum-urile sunt considerate normale mai ales între unu și patru ani.

Psihologa susține că tantrum-urile sunt considerate o etapă normală în dezvoltare. „Sunt considerate normale mai ales între unu și patru ani, cu un vârf frecvent în jurul vârstei de doi-trei ani. După patru-cinci ani tantrum-urile ar trebui să devină mai rare, mai scurte și mai ușor de gestionat.”

Potrivit Valentinei Ciobanu, de cele mai multe ori, declanșatorul unui tantrum pare minor, dar contextul este mai complex. „Cele mai frecvente cauze sunt oboseala, foamea, suprastimularea, lipsa somnului, schimbările bruște de program, frustrarea, limitele puse de părinți, dorința de autonomie și dificultatea copilului de a exprima în cuvinte ce simte. Uneori, cauza vizibilă pare minoră: că nu i-am dat cana albastră sau că i-am tăiat banana greșit. Dar în spate poate fi o acumulare de oboseală, tensiune, dorință de control sau nevoie de atenție”, precizează specialista.

„Cea mai potrivită reacție a părintelui este calmul ferm.”

Valentina Ciobanu susține că, în astfel de momente, pentru părinți este recomandată o reacție care combină empatia cu stabilitatea limitelor. „Cea mai potrivită reacție este calmul ferm. Părintele trebuie să transmită două mesaje în același timp: «Înțeleg că îți este greu» și «Limita rămâne». Copilul are nevoie ca adultul să nu se sperie de emoția lui, să nu devină agresiv și să nu renunțe automat la limită doar pentru a opri criza. În tantrum părintele nu trebuie să câștige o luptă, ci să rămână ancora de siguranță.”

În gestionarea unui tantrum reacția adultului poate influența semnificativ evoluția situației. „Cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții în timpul unui tantrum sunt: țipatul, rușinarea copilului, amenințările, lovirea, explicațiile prea lungi în mijlocul crizei, cedarea imediată la cerință sau, dimpotrivă, ignorarea totală a nevoii emoționale”, subliniază specialista.

Potrivit ei, alt aspect important este semnificația pe care părintele o atribuie comportamentului copilului. „O altă greșeală este interpretarea personală: «Îmi face asta intenționat», «Mă face de rușine», «Nu mă respectă». În realitate, copilul nu atacă valoarea părintelui. El arată că nu se poate regla singur în acel moment.”

„Contactul fizic este util atunci când copilul îl caută.”

Sprijinul emoțional în timpul tantrum-ului poate include și contactul fizic, atunci când este acceptat de copil. „Contactul fizic este util atunci când copilul îl caută. O îmbrățișare calmă poate ajuta enorm, pentru că sistemul nervos al copilului se reglează prin contact, voce, respirație și prezența adultului”, precizează psihologa.

În același timp, este esențial ca adultul să respecte limitele copilului în ceea ce privește contactul fizic. „Dar contactul fizic nu trebuie forțat. În cazul în care copilul se zbate, lovește sau respinge atingerea, este mai bine să păstrăm apropierea fără invadare: «Sunt aici, lângă tine. Te iau în brațe când ești pregătit.» Excepția este situația în care copilul se pune în pericol; atunci părintele poate interveni fizic, blând și ferm, pentru siguranță.”

Potrivit Valentinei Ciobanu, în spațiul public părintele are de gestionat două lucruri: copilul și reacția celor din jur. „De multe ori nu copilul este cel mai greu de ținut sub control, ci privirea celorlalți.”

În astfel de situații este util ca părintele să reducă stimulii din jur și să creeze un cadru cât mai calm și previzibil, care să ajute copilul să se liniștească mai ușor. „Recomand părinților să se așeze într-un loc mai retras, să vorbească puțin și calm, să nu negocieze sub presiunea publicului și să nu umilească copilul. O formulare simplă poate fi: «Știu că e greu. Ne liniștim puțin aici.» Important este ca părintele să nu transforme spațiul public într-o scenă de pedeapsă. Copilul are nevoie de ghidaj, nu de rușinare”, precizează psihologa.

„Inteligența emoțională se construiește.”

Specialista spune că tantrum-urile nu pot fi prevenite complet, pentru că ele fac parte din dezvoltarea emoțională a copilului, dar ele pot fi reduse ca frecvență și intensitate.

Un rol important în diminuarea tantrum-urilor îl are modul în care este organizată ziua copilului, deoarece stabilitatea îl ajută să se simtă în siguranță. „Ajută foarte mult rutina, somnul suficient, mesele regulate, anticiparea tranzițiilor, oferirea de alegeri limitate și pregătirea copilului înainte de situații dificile: «Mai stăm cinci minute în parc, apoi mergem acasă.» De asemenea, este important să-i oferim copilului cuvinte pentru emoții: «Ești furios», «Ești dezamăgit», «Ai fi vrut să mai stăm». Un copil care învață să-și numească emoția va avea treptat mai puțină nevoie să o exprime prin criză”, precizează psihologa.

Dezvoltarea vocabularului emoțional poate fi susținută prin activități interactive, care transformă învățarea emoțiilor într-un proces natural și accesibil copilului, ajutându-l să recunoască, să înțeleagă și să exprime mai ușor ceea ce simte. „Sunt foarte utile jocurile cu emoții: cartonașe cu fețe emoționale, povești în care întrebăm «cum crezi că se simte personajul?», jocuri de rol, teatrul cu păpuși, desenul emoțiilor, «termometrul furiei» sau exercițiile simple de respirație.”

Valentina Ciobanu spune că un exemplu de astfel de abordare este folosirea întrebărilor și jocurilor care personalizează emoțiile. „Putem spune copilului: «Arată-mi cât de mare este furia ta cu mâinile» sau «Dacă furia ta ar avea o culoare, ce culoare ar fi?». Aceste jocuri transformă emoția dintr-o explozie într-o experiență care poate fi observată, numită și gestionată. Inteligența emoțională nu se predă prin morală, ci se construiește prin relație, joc și exemplul adultului.”

„A cere ajutor nu înseamnă că părintele a eșuat.”

În unele situații, intervenția unui specialist devine importantă pentru înțelegerea și gestionarea comportamentului copilului. „Este recomandat ajutorul unui specialist dacă tantrum-urile sunt foarte frecvente, durează mult, apar și după vârsta la care ar trebui să se reducă, includ autoagresivitate, agresivitate severă față de alții, distrugerea obiectelor sau dacă după criză copilul rămâne mult timp de nerecuperat emoțional.”

„De asemenea, este bine să cerem sprijin dacă apar regresii, tulburări de somn, anxietate intensă, dificultăți majore la grădiniță sau școală ori dacă părintele simte că nu mai poate gestiona situația fără să țipe.