Bisericile din Moldova: Sponsorizarea de către stat în ultimele decenii

„Statul Republica Moldova, de la întemeierea sa, nu a donat Bisericii niciun bănuț.” Respectiv, „de unde statul Republica Moldova, care ani de zile n-a contribuit cu nimic, la un moment dat este proprietarul care decide ce să se întâmple cu aceste lăcașuri de cult?”

Afirmațiile aparțin lui Iulian Rață, protopop de Orhei al Mitropoliei Moldovei, și au fost făcute în cadrul unei emisiuni televizate, pe fundalul conflictului din jurul bisericii din satul Dereneu, raionul Călărași, unul din cele circa 800 de lăcașuri de cult cu statut de monument istoric deținute de stat.

Doar că documentele și deciziile autorităților din ultimii peste 30 de ani arată exact contrariul. Guvernele de la Chișinău au finanțat constant Biserica. Prin bani bugetari, facilități fiscale, scutiri vamale, amnistii fiscale și transferuri gratuite de bunuri din patrimoniul public.

RISE Moldova a analizat sute de pagini de documente, legi, rapoarte ale Curții de Conturi, controale financiare și corespondență oficială care arată cum, timp de trei decenii, statul a devenit unul dintre cei mai constanți sponsori ai Bisericii ortodoxe din Moldova.

În Dereneu, o comună în care ultimul recensământ a numărat 738 de suflete, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” este singurul monument arhitectural de importanță națională. Datează încă din 1827, pe când teritoriul dintre Prut și Nistru se afla sub ocupația Imperiului Rus. De rând cu aproape 800 de biserici și mănăstiri, a fost inclusă în patrimoniul național pe care, după destrămarea Uniunii Sovietice, statul Republica Moldova le-a preluat în proprietate, cu obligația de a le proteja și restaura.

Din 2017, biserica din Dereneu se află în epicentrul unui război religios de jurisdicție dintre Mitropoliei Basarabiei, subordonată Patriarhiei Române, și Mitropolia Moldovei, subordonată Patriarhiei Ruse. El a escaladat în această iarnă cu îmbulzeli la ușa bisericii, intrări forțate și rețineri. Disputa a depășit rapid granițele unui conflict local, iar dezbaterile publice care au urmat s-au lăsat inclusiv cu afirmații care subminează dreptul statului Republica Moldova asupra bisericilor și mănăstirilor de patrimoniu.

„Toate acestea au fost reparate din subvențiile creștinilor. Ne aducem aminte de maratoane, [...] de faptul că [președintele Vladimir] Voronin mobiliza agenți economici [...], dar nicidecum statul Republica Moldova”, insista protopopul Iulian Rață, în cadrul aceleași emisiuni televizate, cu referire la mănăstirile „Căpriana, Curchi și alte edificii”.

În realitate, și Căpriana, și Curchi, au fost printre favoritele autorităților la pomparea banilor publici.

Predispoziția autorităților de a finanța Biserica din bani publici a început să se manifeste încă din fașă. În 1992, la nici un an de la declararea independenței și cu Războiul de pe Nistru încă în toi, Mircea Snegur, președintele de atunci, ridică la rang de „importanţă naţională” lucrările de reabilitare a complexului monastic „Căpriana” din raionul Strășeni și acordă facilități fiscale celor implicați în proces.

Iar interesul față de revitalizarea clădirilor de cult cu statut de monument istoric s-a menținut de-a lungul anilor. În anii 1994-1995, din bugetul de stat au fost virați peste 1 milion de lei pentru renovarea a aproape 20 de biserici. În 1996, Legea bugetului de stat a prevăzut deja 5 milioane de lei „pentru restaurarea obiectelor de valoare istorico-cultural”. Este vorba de Catedrala mitropolitană „Naşterea Domnului” din Chişinău (4 milioane de lei) și Mănăstirea Curchi din raionul Orhei (1 milion de lei), cheltuieli care au fost puse pe seama Ministerului Finanțelor.

Anul 1997 a mai venit cu 1 milion de lei pentru Catedrala mitropolitană. La fel și anul 1998, care a vrut să fie mai darnic – 1 milion de lei pentru reconstrucţia complexului Catedralei „Naşterea Domnului” și alt milion pentru „acordarea ajutorului financiar în construcţia bisericilor şi mănăstirilor”.

Alocarea ultimei sume a fost însă anulată, odată cu abrogarea hotărârii, astfel încât, în primăvara lui 1999, pentru a finaliza lucrările de restaurare a Catedralei mitropolitane, Guvernul și Mitropolia Moldovei au făcut un apel public.

„Ne adresăm către toată suflarea creştină [...] cu rugămintea de a contribui [...] fiecare cu ce poate: materiale de construcţie, mijloace financiare şi de altă natură.”

Această practică a atins apogeul în anii 2000, în timpul guvernării Partidului Comuniștilor, sub patronajul căruia au fost lansate mai multe campanii naționale de colectare de fonduri pentru renovarea lăcașurilor de cult.

Pe lângă faptul că și-au atribuit, în general, „meritele filantropiei susţinute de business”, autoritățile au avut și partea lor de contribuție: fie prin alocările directe de fonduri, fie prin acordarea unor facilități fiscale companiilor implicate în efectuarea lucrărilor.

Însuși mitropolitul Vladimir prezintă în teza sa de doctor în economie sumele pe care structurile Mitropoliei Moldovei le-a primit în 2008 din bugetul de stat. Analizate separat, ele sunt de ordinul a cel mult câteva zeci de mii. „Posibilităţile bugetului de stat sunt modeste”, remarca mitropolitul. Adunate laolaltă, ele se ridică la 90 de mii de lei.

Doar că, exact în același an, bugetul de stat nu a fost deloc modest la alt capitol – 100 de mii de lei sunt prevăzuți pentru Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Căușeni, iar 15 milioane – pentru Mănăstirea Căpriana. Asta după ce, în 2004, Căpriana primise deja din buget 10 milioane de lei.

Aceeași lege din 2008 prevedea și jumătate de milion pentru „amenajarea dendrologică” a Mănăstirii Curchi. Iar șase ani mai târziu, autoritățile vor prelua și datoria de 25 milioane de lei pe care lăcașul o avea față de o companie care a restaurat-o. Printre motivele invocate: mănăstirea „reprezintă monument de arhitectură de importanță națională, reper al valorilor și al tradiției Ortodoxe Moldave ce aparține statului Republica Moldova.”

Anume în perioada reconstrucției Mănăstirii Curchi, Vladimir Voronin, pe atunci președintele țării, l-a și cunoscut pe viitorul oligarh Vladimir Plahotniuc, la acel moment încă un om de afaceri discret. Potrivit lui Voronin, o companie de-a lui Plahotniuc a renovat „ori biblioteca [mănăstirii], ori altceva” și a „făcut-o păpușă”.

Doar că implicarea companiilor în renovarea lăcașurilor nu era o simplă „donație din partea lor”, cum susținea Voronin în interviul RISE. Cel puțin nu în cazul Mănăstirii Curchi, pentru că autoritățile au acordat „facilităţi depline companiilor angajate în reconstrucţia” ei.

Iar anul trecut, în perioada sărbătorilor pascale, Igor Grosu, președintele Parlamentului, anunța de la Orheiul Vechi lansarea unui program național de renovare a „lăcașelor sfinte”. În acest scop, „am decis să alocăm din bugetul de stat suma de 20 milioane de lei, iar ca prioritate vor avea, la început, bisericile situate pe traseele turistice naționale”, menționa Grosu.

În cei peste 30 de ani de independență, Biserica a fost practic abonată la bani publici. Doar verificările Curții de Conturi din perioada 2002-2013 relevă că instituțiile de cult au beneficiat din partea autorităților și companiilor deținute de stat de 16 milioane de lei, fie sub formă de donații și ajutoare, fie sub formă de facilităţi fiscale.

Însă cifra reală ar trebui să fie mult mai mare, reieșind din faptul că, doar în 2012-2014, jurnaliștii au identificat alte 1,7 milioane de lei pe care autoritățile locale din Orhei, Drochia și Soroca le-au virat pentru construcția sau reparația unor biserici.

Uneori, situația se complică și mai tare prin faptul că autoritățile maschează transferul de bani, cum s-a întâmplat în 2017 în Taraclia. Atunci, autoritățile locale au cumpărat oficial decorațiuni pentru teatrul din oraș, dar în realitate erau două rame masive din lemn care au fost transmise bisericii din oraș, lăcaș istoric care datează de la sfârșitul sec. XIX.

Iar fenomenul continuă să fie prezent. În mo